M-am holbat la tatăl meu, colonelul Richard Whitmore, proprietarul a 5.000 de acri de pământ și 200 de sclavi, sigur că pierduse mințile.
„Iosia”, am șoptit eu. „Tată, Iosia e un sclav.”
„Da, știi exact ce faci.”
Nu știam, nimeni nu ar fi putut prezice, că această soluție disperată se va transforma în cea mai măreață poveste de dragoste pe care aș putea-o trăi vreodată.
Mai întâi, permiteți-mi să vă povestesc despre Josiah. Îl numeau brut. Avea 2,72 metri înălțime, poate chiar mai puțin de 2,7 metri. Cântărea cam 90 de kilograme de mușchi puri, rezultatul anilor petrecuți în fierărie. Mâini capabile să îndoaie bare de fier. O față care îi făcea să se retragă chiar și pe cei mai mari oameni când intra într-o cameră. Toată lumea se temea de el. Atât sclavii, cât și cei liberi se țineau la distanță. Vizitatorii albi ai plantației noastre se holbau și șopteau: „Ați văzut cât de mare e? Whitmore a creat un monstru în fierărie.”
Dar nimeni nu știa asta. Asta eram pe cale să descopere. Josiah era cel mai amabil om pe care îl întâlnisem vreodată.
Tatăl meu ma chemat la atelierul său în martie 1856, la o lună după refuzul lui Foster. La o lună după ce am încetat să mai cred că mă pot schimba vreodată de unul singur.
„Niciun bărbat alb nu se va căsători cu tine”, a spus ea fără menajamente. „Asta e realitatea. Dar ai nevoie de protecție. Când voi muri, această moștenire va merge la vărul tău Robert.
„Atunci lasă-mi moștenirea ta”, am spus, deși știam că era imposibil.
„Legea din Virginia nu permite asta. Femeile nu pot moșteni singure și cu siguranță nu…” „Deci, ce sugerezi?”
Josiah este cel mai puternic om de această moșie. Este inteligent. Da, știu că citește în secret. Nu fi surprins. Este sănătos, capabil și, din câte am auzit, amabil în ciuda dimensiunii sale. Nu te va abandona pentru că are obligația legală de a rămâne. Te va proteja, va avea grijă de tine și va avea grijă de tine.
Logica era terifiantă și impecabilă.
Continuare pe pagina următoare.
